Actul III

 

Sala tronului. De jur împrejur, câte două rânduri de jeţuri în stil bisericesc. În dreapta, lângă tron, un jeţ mai înalt cu stema Moldovei. Pe pereţi se văd portretele străbunilor. În fund, în dreapta şi în stânga tronului, două intrări. Pe laturea din stânga, planul al doilea, o uşă. Ferestre în dreapta.

Scena I

Doftorul IERONIMO DA CESENA, doftorul IOHAN KLINGENSPORN, doftorul ŞMIL. Fiecare păstrează puţin accent în vorbire, iar CESENA vorbeşte pe jumătate italieneşte.

DOFTORUL CESENA: Rămâi ca marmora...

DOFTORUL KLINGENSPORN: Multă lume grijit la Nüremberg, dar ca palatinul n-am aflat... Aşa de bolnav şi aşa de tare... Iessus Maria! DOFTORUL ŞMIL: Oţelit... în aer, în luptă... Pe trupul dumnealui numai crestături... Am milă, n-am ştiinţă... Rana de la picior îi otrăveşte trupul dumnealui... Şi Mengli-Ghirai e tare, dar un guturai, şi la pat... Atunci să vedeţi... "Unde e Şmilică?... Şmilică, ai mâncat?... Şmilică, ce, tu eşti supărat?" "N-am nimic." "Vezi, eu am, Şmilică". În viteazul ăsta, o putere care scapă medicinii... O voinţă care a voit slobod până la sfârşit...

DOFTORUL CESENA: L-am văzut, amestecat cu nemţii. Gemea codrii de freddo. El ajuta şi încuraja pe toţi... Cu miei ochii... come un fulmine dal cello nella bataglia da Halicio... E ammalato Dio Santo!¹³ DOFTORUL ŞMIL: Klingensporn, ce zici de rană?

DOFTORUL KLINGENSPORN: Ai dreptate... Peste şaptezeci de ani... hî... Să i-o ardem cu fierul roş...

DOFTORUL ŞMIL: Ei! prin câte focuri a trecut dumnealui... să treacă şi prin ăsta... O să vrea?

DOFTORUL CESENA: Să-l încredinţăm că e durere grozavă... "Serenissime, ma che dolore"... "Io voglio"... Ho studiato questo uomo maraviglioso...¹⁴

DOFTORUL ŞMIL: Sââât... Vine!

Scena II

Cei de sus. ŞTEFAN intră pe uşa din stânga, şi mai îmbătrânit, cu piciorul înfăşurat, la braţul DOAMNEI MARIA. Doamna, îmbrăcată închis.

ŞTEFAN: Doftori... prieteni... sunteţi bine? O! ce plecăciuni! Mă prind că Şmil a măturat duşumeaua cu fruntea... Nu, Şmil... Mie nu-mi plac toate câte îi plac bunului meu prieten Mengli-Ghirai... Niţică ştiinţă... Mario...

Mario... Ce tresari... (la doftori). Am căldură?

DOFTORUL ŞMIL: Oleacă, măria-ta.

ŞTEFAN: Ard?

DOFTORUL ŞMIL: Arzi?... A, nu...

ŞTEFAN: Dacă nu ard, ce vă-ngrijiţi? Cine nu arde nu se sfârşeşte...

DOFTORUL KLINGENSPORN: Mai mult odihnă, măria-ta.

ŞTEFAN: De mâine încolo, pace cu ştiinţa... Mă voi odihni... Aşa...

întins... nemişcat ca un mort... Nimic, Mario... Până mâine, trebile ţării...

Mario...

DOAMNA MARIA: Ce porunceşte preaslăvitul stăpân?

ŞTEFAN: Mai puţin ca o poruncă şi mai mult decât o dorinţă.

DOAMNA MARIA: Ascult, Ştefane.

ŞTEFAN: Aşa... aşa, dragă... Ah! e demult de atunci... Prea eşti întunecată în straiele astea... Vreau ceva mai altfel...

DOAMNA MARIA: Mă duc şi mă întorc cum doreşti.

Scena III

ŞTEFAN, doftorul IERONIMO DA CESENA, doftorul KLINGENSPORN, doftorul ŞMIL.

ŞTEFAN (răsucind sabia): Cârjea mea, Şmil...

DOFTORUL ŞMIL: Cârjea?... N-aş vrea să iasă cârje din teacă...

ŞTEFAN: Niciodată n-am scos-o împotriva unui om cumsecade.

DOFTORUL ŞMIL: Niciodată n-am dorit să fiu mai cumsecade...

ŞTEFAN (cu un surâs trist): Eşti cum eşti, cum ai ieşit din părinţii tăi...

Şi cârjea mea e cum e, cum a ieşit din mâna genovezilor...

DOFTORUL ŞMIL: O! biata mamă, tare a ţipat înainte să mă scoată... ŞTEFAN: Ce de ţipete până să scoată oţelul acesta, ce de lovituri, Şmil, privind la fiecare lovitură o parte din soarta ei viitoare.

DOFTORUL ŞMIL: Putea genovezii s-o bată cât ar fi voit, dacă nu te-ai fi bătut şi n-ai fi bătut măria-ta cu ea... Asta e adevărata ei soartă!

ŞTEFAN: A! Ştii tu, Şmil, că tu eşti ca sabia mea?

DOFTORUL ŞMIL: Ca sabia?... Eu?... Şi de ce?

ŞTEFAN: Ca şi ea, eşti foarte ascuţit pe dinăuntru.

DOFTORUL ŞMIL: Ea taie totdeauna, eu vindec când pot.

ŞTEFAN: Când poţi, Şmil, dar când nu poţi?

DOFTORUL ŞMIl: Vindecă Dumnezeu unde nu putem noi... ŞTEFAN: Dumnezeu... Şmil, din două picioare bolnave tu poţi face numai unul, dar zdravăn?

DOFTORUL ŞMIL: Asta?... Nu, măria-ta.

ŞTEFAN: Dar din doi oameni sănătoşi ai putea să faci un bolnav? DOFTORUL ŞMIL: Din doi oameni sănătoşi?... Aş face şi doi bolnavi dacă m-ar lăsa inima.

ŞTEFAN (răsuflând adânc): Ah... Răsuflarea... Aci.

DOFTORUL CESENA: Non, serenissime, qui¹⁵.(Arată piciorul.) ŞTEFAN (punându-se pe un jeţ cu stemă): Îl simt mai puţin. (Se întinde.) La braţul doamnei am venit până aici... Nu pricep...

DOFTORUL KLINGENSPORN: Te simţi mai bine, dar...

ŞTEFAN: Sunt mai rău, ho! ho! Nu mai pricep... Sunt mai rău când sunt mai bine, mai bine când aş fi mai rău, şi bine de tot când aş pune mâinile pe piept... Signore, dă-mi braţul... î-î-î-î... Cu trei nu se poate să scap... (Se duce în dreptul portretului lui Alexandru cel Bun.) Acesta fu un om şi nu mai e de mult... Şmil, cum ţi se pare?

DOFTORUL ŞMIL: Parcă surâde... Bun şi milostiv...

ŞTEFAN: De unde ştii? Tu n-ai auzit de el. Poate că nici tat-tău nu se născuse pe când domnea el.

DOFTORUL ŞMIL: Ce poate fi rău în castelul acesta?

ŞTEFAN: Ai!... Nimic... Şi dacă mâna ta cea dreaptă te sminteşte, taie-o pe ea şi-o leapădă în foc...

DOFTORUL ŞMIL: Da, în foc, dar nu s-o tai...

ŞTEFAN: Ce, Şmil, tu să îndrepţi Evanghelia?

DOFTORUL ŞMIL: Eu să-ndrept? Nu îndrept nimic, dacă nu îndrept piciorul Domnului la al căruia nume se închină stăpânul meu... Am cerca... dar sunt dureri... grozave dureri... o! brrrr!

ŞTEFAN: Ce dureri, Şmil?

DOFTORUL ŞMIL: În loc să faci un foc mare, să tai piciorul şi să-l lepezi în foc, mai bine ar fi să iei tăria focului şi să arzi răul care se întinde...

Brrr... Grozave dureri!

ŞTEFAN: Brrr! grozave dureri... Şi se sfârşeşte. O! ho! ho! prieteni, şi vă e milă?... Ardeţi stricăciunea după acest stârv care a fost odinioară nebiruitul Ştefan! Puneţi foc pretutindeni, ş-aici... ş-aici... ş-aici... până-ţi preface în scrum trecuta mărire de o clipă ce-a strălucit în faţa atâtor orbi, domnii creştinătăţii!... Şmil... a! Şmil... puteai să-mi spui da dreptul... Pe cuconi să-i momeşti, dar nu pe Ştefan... Ardeţi degrab şi fără milă! (Le face semn să se ducă.) Să vedem dacă bătrâneţile mele s-or mai aprinde de focul vostru.

UN CURTEAN: Petru Rareş (Ştefan îi face semn să intre.)

 

 

Scena IV

ŞTEFAN, PETRU RAREŞ şi mai în urmă DOAMNA MARIA.

ŞTEFAN: Ce vrei, Rareş?

PETRU RAREŞ: Doresc domnului nostru atotputernic sănătate şi voie bună.

ŞTEFAN: Doreşti?... Te cred... Domnului nostru... hî... Atotputernic când îi doreşti sănătatea pe care nu o are?... Ce te sfieşti ca o fecioară când dă cu ochii întâiaşi dată de ce-i e drag?... Rareş... de la cine-ai învăţat tu să ţii ochii în pământ? De la mine? Sau de la tătâne-tău Rareş? Da... socul e plăcut... o fi dând trandafiri...

PETRU RAREŞ: Stăpâne, n-am învăţat ştiinţa ierburilor, dar, pe cât mă taie capul, socul n-a dat niciodată trandafiri.

ŞTEFAN: Dacă te-ar tăia capul cum taie braţul tău, dintrun pescar ar ieşi preţ de ce-au prins toţi pescarii de la începutul lumii şi până s-ar sfârşi şi peşti şi pescari... Oh!... Cine vine?... Mi s-a părut...

PETRU RAREŞ: Doamne...

ŞTEFAN: Mai bine.

PETRU RAREŞ: Ce să fie mai bine?

STEFAN: Rareş, tu nu eşti un băiat cuminte... Pentru ce Oana... (Rareş tresare.) Da... Oana mi s-a plâns că nu-i prinzi pui de sălbătăciuni... De ce?... Te-ai făcut mare... O sajungi hatman...

PETRU RAREŞ: Doamne...

ŞTEFAN (îl mângâie): Oh! prostule... Ce te-aduce?

PETRU RAREŞ: Am venit...

ŞTEFAN: Dacă n-ai fi venit, n-ai fi aci.

PETRU RAREŞ: Să...

ŞTEFAN: Să?

PETRU RAREŞ: Iartă-mă, doamne, iubesc!

ŞTEFAN: A! ha! Ba vezi c-o să mă îndrăgostesc eu!

PETRU RAREŞ: E fată bună...

ŞTEFAN: Bună şi frumoasă, fireşte.

PETRU RAREŞ: Bună...

ŞTEFAN: Ca pita caldă.

PETRU RAREŞ: Bună... săracă... şi fără părinţi.

ŞTEFAN: A! fără părinţi? Atunci cum s-a născut?

PETRU RAREŞ: Necunoscuţi, măria-ta.

ŞTEFAN: Ai dreptate, că tu cu tat-său d-ai vorbi nu l-ai cunoaşte.

PETRU RAREŞ: Iubesc pe Oana, măria-ta!

ŞTEFAN: Cum?... N-am auzit... O! ho! ho!!... Cu bătrâneţile... Da, Oana e fată bună şi frumoasă şi cuminte... Piciorul meu ştie, şi Dumnezeu, şi eu.

Săracă şi fără părinţi... tu ştii... Dumnezeu n-a aflat... Şi eu mă îndoiesc... Tu mi-o peţeşti mie ca p-un copil... Şi e copil, mititica... Biiine... Dar ei... i-ai spus?

PETRU RAREŞ: Da, măria-ta.

ŞTEFAN: Şi?

PETRU RAREŞ: Că mă iubeşte ca p-un frate, dar că nu simte nimic... Caş fi boier, şi ea...

ŞTEFAN: Aş, aş, aş! (Doamna intră pe uşa din stânga.) Doamnă... Ce frumos eşti îmbrăcată... Rareş tocmai îmi povestea că iubeşte... Pe cine, mă?

PETRU RAREŞ: Pe Oana...

DOAMNA MARIA: Pe Oana?... Dar e un copil... Şi săracă... Şi...

ŞTEFAN: Un copil... Nici tu nu erai mai mare...

DOAMNA MARIA (speriată): Ştefane! Măria-ta! (Îl trage d-o mână.) ŞTEFAN (îi face semn de înţelegere): Nu-ţi zisei d-asta, ci d-astălaltă. Asta mă doare... Eu nu mă opui... Aş vrea să văd pe Oana alături de tine, s-o îngrijeşti, s-o aperi, să aibă şi ea acelaşi nume ca tine. Când o zice cineva Oana să se gândească la Petru şi mai sus... Rareş, dar şi tu eşti un copil. Abia să fi împlinit douăzeci şi unu de ani. Ei, tu ştii din cine te-ai născut... şi eu... Ia unul din caii mei, care ţi-o plăcea, fie şi pe Voitiş...

DOAMNA MARIA: Voitiş?

ŞTEFAN: Ştiu... Să nu încaleci pe Voitiş, ci să iei alt cal care să te ducă ca vântul pe faţa pământului. Să nu ocoleşti nici deal, nici vale, nici munte, nici iaz, nici codri... până în Hârlău. Şi să-i spui Rareşoaiei aşa: Mamă, mie mi-a venit ceasul, vreau să mă însor, şi mireasa mea e bună, frumoasă, fără părinţi, este Oana de la curtea Mariei a bietului domn al Moldovei. Şi ce-o chizbui ea să vii să-mi spui... Că despre mine, vă blagoslovesc p-amândoi!

PETRU RAREŞ: Zbor...

ŞTEFAN: Să te văd... (Rareş dă să iasă repede şi se încurcă.) Nu p-acolo, Rareş, că n-o să ieşi prin zid! (Rareş iese în fugă.) Patima, Mario. Şst copil mi-aduce aminte vremile vechi. Îîîî... Nimic... trecător... Rău am făcut... I-am crescut în neştiinţă... Va afla tot... Săracul Petru... Să-l privim când pleacă... (Se duc la fereastra din dreapta.) DOAMNA MARIA: Să-l privim...

ŞTEFAN: Da, a luat pe Dereş¹⁶... Pune şeaua... Strânge chinga să crape calul... Sus... (S-aude un tropot de cal.) De când sunt n-am văzut un călăreţ care să-nghită depărtările... Mă... multă sănătate Răreşoaii... O! iartă-mă, doamnă... O biată bătrână, bătrână... Pe după deal... la vale... ca o mogâldeaţă... Abia se mai vede... Nu se mai vede!... Oh! sângele Muşatinilor n-are astâmpăr, fierbe, năvăleşte ca haiturile de la munte!...

Mario, o să vie boierii... Să ne-mbrăcăm de sărbătoare. Bogdan nu vrea.

Opinteli zadarnice. Io, Ştefan voievod, vreau!

DOAMNA MARIA: Să zic nu, m-aş uni cu duşmanii ţării împotriva copilului meu, să zic da, aş ţine cu copilul împotriva tatălui. Se năruie un tron din slava lui trecută şi un altul se ridică în strălucirea lui viitoare. Plâng pe unul, binecuvântez pe celălalt. Între aste două măriri inima mea de femeie nu găseşte mângâiere!

ŞTEFAN: Ştefan a trăit, Bogdan începe! (Ies.)

 

 

 

 

Scena V

Stolnicul DRĂGAN şi jitnicerul STAVĂR intră prin dreapta.

STOLNICUL DRĂGAN: Văzuşi pe paharnicul Ulea?

JITNICERUL STAVĂR: Da, acum chiar.

STOLNICUL DRĂGAN: Tot aşa?

JITNICERUL STAVĂR: Şi mai dârj.

STOLNICUL DRĂGAN: A vorbit cu...

JITNICERUL STAVĂR: Da, cu cinci boieri mari, afară de cei doi din Sfatul domnesc.

STOLNICUL DRĂGAN: Ei, ce e?

JITNICERUL STAVĂR: Strună... Şi Ştefan din ce în ce mai rău...

STOLNICUL DRĂGAN: Aşa se zice.

JITNICERUL STAVĂR: Vor să-l arză.

STOLNICUL DRĂGAN: S-a mai vorbit ş-alt dată, dar cum e el, ba azi, ba mâine, cu judecăţile, cu războaiele, cu trimeşii de la unguri, de la ţarul Ivan, de la leşi, de la Mengli-Ghirai, de la turci, de la munteni, a dat zi după zi, an după an, până l-a prididit boala.

JITNICERUL STAVĂR: Poi de l-o arde, cum e el de bolnav şi de bătrân...

STOLNICUL DRĂGAN: Şi de slab...

JITNICERUL STAVĂR: S-a dus Ştefan...

STOLNICUL DRĂGAN: Vecinica lui pomenire...

JITNICERUL STAVĂR: Dumnezeu să-l ierte...

STOLNICUL DRĂGAN: A fost bun... nu zic...

JITNICERUL STAVĂR: Şi drept...

STOLNICUL DRĂGAN: Cu ţara, da...

JITNICERUL STAVĂR: Pe noi ne-a cam scurtat...

STOLNICUL DRĂGAN: Boier, răzăş, ţăran supus, era totuna în faţa lui...

JITNICERUL STAVĂR: Moşiile le împărţea numai la ostaşi... STOLNICUL DRĂGAN: Din supuşi îi făcea răzăşi, din răzăşi boieri sadea.

JITNICERUL STAVĂR: Ce era boerul de sfat, Cosma Şerpe? Nimic. Un răzăş. După Bătălia de la Cosmin, îl boieri, şacum e în divanul ţării...

STOLNICUL DRĂGAN: Şi cu munteanca ceea...

JITNICERUL STAVĂR: Jupânesele noastre, rar poftite la castel...

STOLNICUL DRĂGAN: Că de doi ani, de când l-a înteţit boala, de loc...

JITNICERUL STAVĂR: Ca o călugăriţă... cu fetele, toată ziulica...

STOLNICUL DRĂGAN: De Rareş... ce zici?

JITNICERUL STAVĂR: Harnic flăcău... Bun de războaie... Portarul Arbore ştie multe...

STOLNICUL DRĂGAN: He! ba vezi că nu... Cu el a petrecut Ştefan în Hârlău... nu cu mine...

JITNICERUL STAVĂR: La frumoasa pescăriţă...

STOLNICUL DRĂGAN: Păi Rareş...

JITNICERUL STAVĂR: Aşa se zice...

STOLNICUL DRĂGAN: Arbore ştie bine... La naştere l-ar fi înfierat...

JITNICERUL STAVĂR: E!

STOLNICUL DRĂGAN: ...pe spata dreaptă c-un cerc.

JITNICERUL STAVĂR: Rareş o fi ştiind?

STOLNICUL DRĂGAN: Nu se află.

JITNICERUL STAVĂR: Rareş plecă mai adineauri... Undeo fi plecat? STOLNICUL DRĂGAN: Se ducea p-un dereş de nu i se vedeau picioarele... Unde? Nu ştiu... Ulea vine?

JITNICERUL STAVĂR: Nu crez, poate da, poate nu. Mi-a zis să ne uităm bine la Ştefan, că el e cam bolnav...

STOLNICUL DRĂGAN: Hî!

JITNICERUL STAVĂR: Ai auzit c-ast-noapte o bufniţă a ţipat toată noaptea pe castel?

STOLNICUL DRĂGAN: Nu.

JITNICERUL STAVĂR: Buha... ţipă, ţipă până despre ziuă... Când să zboare, o mâţă neagră haţ, ş-o mâncă. Mâţa se spăla pe bot. Un vultur căzu săgeată şi înhăţă pe mâţă. Pe vultur îl săgetă un curtean, şi alergând după vultur, curteanul căzu într-o prăpastie...

STOLNICUL DRĂGAN: Ce-o mai fi ş-asta?

JITNICERUL STAVĂR: Şi azi-dimineaţă o vacă, din vitele domneşti, a sângerat îm şistar, pe când o mulgea...

STOLNICUL DRĂGAN: Ciudat!

Jitnicerul Stavăr: Luna s-a arătat c-un cearcăn roşu; câinii au urlat; o femeie a născut un copil cu picioarele de ied...

STOLNICUL DRĂGAN: Urâte semne!

JITNICERUL STAVĂR: Ş-acum priveşte... (Se uită pe fereastra din dreapta.)

STOLNICUL DRĂGAN: Acuşica era senin, fără pic de nori, şi deodată se bolovăniră nori negri cum e catranul, că sentunecă ca noaptea... Şi colo, departe, departe, de unde izvorăşte Suceava, cerul e roşu parc-ar arde o cetate.

JITNICERUL STAVĂR: Priveşte... Vezi tu un nor... ca un balaur? Cu cap, cu gura căscată, cu aripile întinse... cum se repede să înghiţă p-un moşneag cu plete lungi... Vezi? Aci... aci... ha... haiti... S-a topit moşneagul... Cine vine?

Scena VI

Cei de sus. Hatmanul LUCA ARBORE, postelnicul TOADER, vornicul JURJ, pârcălabii COSTEA, DRAGOŞ, ŞANDRU şi ALEXA vin din dreapta.

HATMANUL ARBORE: Bună ziua, frate Drăgan, bună ziua, Stavăr.

STOLNICUL DRĂGAN: Bună să-ţi fie inima!

JITNICERUL STAVĂR: Ca totdeauna...

POSTELNICUL TOADER (se uită pe fereastră): Bună, bună şi nu prea bună...

PÂRCĂLABUL COSTEA: Ce? Inima lui Arbore?

POSTELNICUL TOADER: Aş... ziua de azi... Se zice că ziua bună se cunoaşte de dimineaţă... Până mai adineaurea senin, şi deodată s-a întunecat că abia se mai vede...

PÂRCĂLABUL DRAGOŞ: Era să plec la Neamţu... M-ar fi murat ca p-un câine...

PÂRCĂLABUL ŞANDRU: Înhămase la olac , când mă vesti Moghilă...

VORNICUL JURJ: Ce sărbătoare să fie azi?

HATMANUL ARBORE: Nici una.

VORNICUL JURJ: Moghilă mi-a zis să mă îmbrac ca de sărbătoare.

PÂRCĂLABUL ALEXA: Şi mie...

STOLNICUL DRĂGAN: Şi mie...

PÂRCĂLABUL ŞANDRU: Şi mie...

HATMANUL ARBORE: Cine ştie ce vrea domnul, ţie-l Dumnezeu să-l ţie...

POSTELNICUL TOADER: Că mult e bun... PÂRCĂLABUL DRAGOŞ: Şi viteaz...

PÂRCĂLABUL ŞANDRU: Şi nepărtinitor...

PÂRCĂLABUL DRAGOŞ: Şi darnic...

VORNICUL JURJ: Ce e al lui e-al ţării... Ce e-al ţării e-a lui Dumnezeu! POSTELNICUL TOADER: Drepte ş-a făcut cărările lui... Şi bolnav, că mai bine aş fi fost eu...

BĂTRÂNUL ARBORE (imitând pe Ştefan): Nimic... Mario... ce tresari...

Mititelul!

STOLNICUL DRĂGAN: Că parcă n-ar mai fi el...

HATMANUL ARBORE: Cum n-ar mai fi el? Dar cine vrei să fie? Cine-ar răbda cum rabdă el? Cine nu s-ar odihni în locul lui? Şi cine n-ar umplea lumea cu vaietele? S-a plâns cuiva, Drăgane?

STOLNICUL DRĂGAN: O vorbă, hatmane.

HATMANUL ARBORE: O vorbă neghioabă!

STOLNICUL DRĂGAN: Fie...

HATMANUL ARBORE: N-ar mai fi fost!

POSTELNICUL TOADER: Pace, fraţilor!

 

 

Scena VII

Cei de sus. Clucerul MOGHILĂ intră, răsuflând repede, prin dreapta.

CLUCERUL MOGHILĂ: Ei, asta nu înţeleg! Să mă tai şi să mă presari cu sare pe crestături, şi tot nu înţeleg!

POSTELNICUL TOADER: Ce, Moghilă, ce nu înţelegi?

CLUCERUL MOGHILĂ: Da d-ta, că eşti tobă de învăţătură, înţelegi?

POSTELNICUL TOADER: Ce, mă omule, ce să-nţeleg?

CLUCERUL MOGHILĂ: Ai dreptate, că nu e de-nţeles... Mă duc la el. Se plimbă prin casă. Cum mă văzu, zbughea în pat. Şi "aoleo, păcatele mele... ce am...ce am"... Iacă nunţeleg, şi pace!

(Toţi boierii se uită cruciş la Moghilă.)

POSTELNICUL TOADER (surâzând): Păi nici eu nu înţeleg.

CLUCERUL MOGHILĂ: Nu spui eu?

POSTELNICUL TOADER: Moghilă, vino-ţi în fire! Ce-ai spus? Cine a zis, ş-a făcut, ş-a dres?

CLUCERUL MOGHILĂ: Nu vă spusei?... Adevărat... Capul meu ăl zăpăcit. Paharnicul Ulea, frate...

MAI MULţI: Paharnicul Ulea?

CLUCERUL MOGHILĂ: Spus din fir-a-păr... Cum Şl-desus vrea... El aş... "ce am... ce am"... Dar mort d-ai fi, şi la aşa poruncă ar trebui să te scoli şi să umbli ca-n ziua dapoi...

HATMANUL ARBORE: Sââât!

Scena VIII

ŞTEFAN intră la braţul DOAMNEI MARIA, îmbrăcat în zale de argint co mantie de postav roşu blănită cu cacom¹⁷. Galben la faţă şi cu cearcăne la ochi. Şchioapătă. Doftorul IERONIMO DA CESENA, doftorul KLINGENSPORN, doftorul ŞMIL. Vin pe uşa din stânga.

ŞTEFAN: Sunt între două săbii... Doamna, ş-asta... Amândouă m-au slujit cu credinţă... P-amândouă mi-am pus nădejdea. (Schimburi denchinăciuni.) Vedeţi cum mă sprijin... Ş-amândouă mă ţin... Una d-ar fi ceva mai slabă, m-aş prăvăli de pe scaunul Moldovei drept la Mânăstirea Putnei, în rândul strămoşilor... O! lasă, Şmil, n-ai grije... (Se uită printre boieri.) Voi fi al vostru... (Caută cu ochii.) Da... Şmil, da... Ai zis ceva?

DOFTORUL ŞMIL: Eu? Nu, măria-ta.

ŞTEFAN: Parcă vedeam bine... (Se freacă la ochi. Către un curtean.) Să vie boierii. Între ei nu era. Drăgan, mai încoa, Stavăr, mai aproape... (Caută cu ochii.) Paharnicul Ulea n-a venit? Moghilă... (Boierii se uită încurcaţi.)

CLUCERUL MOGHILă: Aici, măria-ta.

ŞTEFAN: N-ai fost?...

CLUCERUL MOGHILĂ: Fost, măria-ta...

ŞTEFAN: A plecat... Ţi-am spus să te duci îndată...

CLUCERUL MOGHILĂ: Îndată... măria-ta...

ŞTEFAN: Nu l-ai găsit?

CLUCERUL MOGHILĂ: Găsit, măria-ta... E cam bolnav...

ŞTEFAN: Ce?... E bolnavior, bietul paharnic... Cine să-mi guste vinul de Cotnar...? Îl doare capul... Oh-ho!... Îl doare... Îl doare... Şi ce-l doare? CLUCERUL MOGHILĂ: Ce că-l ia cu frig, că-l ia cu călduri şi stă ghemuit în pat...

ŞTEFAN: Îl doare capul!...

CLUCERUL MOGHILĂ: De cap nu mi-a vorbit, măria-ta.

ŞTEFAN: Îl doare capul! La cap e stricăciunea... Nu e la locul lui... Hatmane Arbore, să vie şi ostaşii... Nimic, doamnă... Ce fulgere... Ca afară... Moghilă!

CLUCERUL MOGHILĂ: Ascult, doamne.

ŞTEFAN: Ascultă, până mai ai când... Du-te la paharnicul Ulea... Şade lângă castel... Cine mă iubeşte e-aproape de mine... Nu e aşa, stolnice Drăgan?

STOLNICUL DRĂGAN: Da, măria-ta.

ŞTEFAN: Du-te de-i spune că eu şi jitnicerul Stavăr dorim să-l vedem...

Nu doreşti, Stavăr?...(Boierii să uită unii la alţii.) JITNICERUL STAVĂR: Cum zici, măria-ta.

ŞTEFAN: Dar tu cum zici?... (Lui Moghilă.) Că e rău să puie pe Drăgan şi pe Stavăr împotrivă cu vorba lor şi vorbele lor împotrivă cu ei înşişi... (Joc de priviri între boieri.) Că Ştefan n-ar sta la îndoială de ceea ce ar trebui să hotărască dacă sufletul lui ar vrea...

CLUCERUL MOGHILĂ: Preaslăvite doamne...

ŞTEFAN: N-ai înţeles?

CLUCERUL MOGHILĂ: Iaca sabia... taie-mă, omoară-mă...

ŞTEFAN: Aşa de curat? (Jocul privirilor se înteţeşte.) Nimeni din voi n-

a... Cum să pricepeţi ceea ce nu e de priceput? După patruzeci şi şapte de ani de domnie... A! Signore, să mă reazim de braţul tău... Moghilă...

CLUCERUL MOGHILĂ (tresărind): Aci, doamne!

ŞTEFAN: Ce strigi aşa de tare?... Du-te şi-i spune să vie până să nu viu eu!... (Moghilă se duce repede. Din partea dreaptă intră Sfatul ţării, se închină şi s-aşează în jeţuri.) Ce de judecăţi am vânturat împreună... (Intră ostaşi prin partea stângă din fund.) Ce de bătălii... (La sfetnici.)Senini şi fără interes... (La ostaşi.) Cu patimă şi cu interes... Şi toate cu aceeaşi ţintă... Signore, treci de partea astălaltă... (Intră paharnicul Ulea şi clucerul Moghilă prin dreapta.) A!

Paharnice... scumpa dumneavoastră sănătate...

PAHARNICUL ULEA: Abia mă ţin picioarele...

ŞTEFAN: Schimbă-le cu ale mele... Fii, mă omule, tânăr, voinic, ca un brad, fii ca mine... Ei, oleacă suflarea... oleacă piciorul... oleacă de căldură... oleacă încheieturile... dar încolo... aproape nimic... (Încearcă sabia.) Nu vrea să iasă... Nu vreau să vrea să iasă... Şi de ce-aş vrea? (Către Ulea.) Să spui feciorului tău să nu stea cu capul în jos... Signore, mutăte în partea astălaltă...(Bogdan vine din fund trist, îmbrăcat în zale de sus până jos, cu mai mulţi ostaşi.) Pe cine zăresc? Pe tine te mai aşteptam... (Ştefan se suie în jeţul cu stemă din dreapta tronului. Bogdan dă să-i sărute mâna. Ştefan îl opreşte.) Prea e caldă şi năduşită... Aşteaptă să se răcească...(Către doamnă şi Bogdan.) Ce tresăriţi?... Da, văz o doamnă care se plimbă pe lângă castel...

DOAMNA MARIA (îndurerată): Nu e nimeni, măria-ta!

ŞTEFAN: Nimeni... (Doftorul Şmil se pleacă la urechea domnului. Îi şopteşte ceva.) N-ai grije... Voi fi al tău sau al doamnei...

DOFTORUL ŞMIL: Al doamnei?... Al doamnei Maria, măria-ta... ŞTEFAN (se ridică din jet): Maria şi Moldova e totuna... Ostaşi, boieri, curteni, v-am adunat aci să staţi mărturie după ce n-oi mai fi. Sunt patruzeci şi şapte de ani... mulţi şi puţini... de când Moldova îmi ieşi înainte cu mitropolit, episcopi, egumeni, boierii răzăşi şi ţărani, în Câmpul de la Direptate, şi cum vru Moldova aşa vrusei şi eu. Că vru ea un domn drept, şi n-am despuiat pe unii ca să îmbogăţesc pe alţii... că vru ea un domn treaz, şi-am vegheat ca să-şi odihnească sufletul ei ostenit... că vru ea ca numele ei să-l ştie şi să-l cinstească cu toţii, şi numele ei trecu graniţa, de la Caffa până la Roma, ca o minune a Domnului nostru Isus Cristos...

HATMANUL ARBORE: Numele tău, măria-ta!

TOŢI: Aşa e!

ŞTEFAN: Nu... nu!... Eu am fost biruit la Războieni şi la Chilia, Moldova a biruit pretutindenea! Am fost norocul, a fost tăria!... Sunt bătrân... (Se întoarce şi priveşte grupul unde stau paharnicul Ulea, stolnicul Drăgan şi Jitnicerul Stavăr.)

MULŢIMEA: Nu! nu!

ŞTEFAN: Oh! pădure tânără!... Unde sunt moşii voştri? Presăraţi... la

Orbic, la Chilia, la Baia, la Lipnic, la Soci, pe Teleajen, la Racova, la

Războieni... Unde sunt părinţii voştri? La Cetatea-Albă, la Cătlăbugi, la

Scheia, la Cosmin, la Lenţeşti... Unde sunt... bătrânul Manuil şi Goian, şi

Ştibor, şi Cânde, şi Dobrul, şi Juga, şi Gangur, şi Gotcă, şi Mihai

Spătarul, şi Ilea Huru comisul, şi Dajbog pârcălabul, şi Oană, şi Gherman, şi fiara paloşului... Boldur?... Pământ!... Şi pe oasele lor s-a aşezat şi stă tot pământul Moldovei ca pe umerii unor uriaşi! (Se opreşte ostenit.) Suflarea... Bătrâneţea... (Săgetează cu privirile grupul lui Ulea.) C-am cercat să unesc Apusul într-un gând, că zic că sunt creştini, şi trimeşii mei au bătut din poartă în poartă, rugându-se mai mult pentru ei ca pentru noi, să lase războaiele de zaviste şi să se ridice împotriva primejdiei obşteşti a creştinătăţii... Le trebuia un om?... Era... A fost... Acum e bolnav... Văzând că rămâi cu făgăduielile, am căutat să unesc Răsăritul. (Fulgeră, plouă repede.) Ş-am trimes la unguri, la leşi, la litvani, la ruşi, la tătari... Au făcut cărări bătând drumurile pustii oamenii mei, şi degeaba. Învoieli cu peceţi-n calapoade, iscălituri fudule... Şi praful s-a ales de învoieli. Vladislav, un molâu, un întristat; Alexandru, un fudul, un iagelon, o slugă a popii de la Roma; Ivan, un năuc, căzut în copilărie... (Un tunet urmat imediat de un trăsnet.) Când voi fi în faţa lui, voi îndrăzni să-i zic: "Doamne, tu singur ştii ce-a fost pe inima mea, că-n tine am crezut, că nici o deşărtăciune nu sa lipit de sufletul meu, că am stat zid neclintit în faţa păgânilor... Dar toţi m-au părăsit... Doamne, osândeşte-mă după păcatele mele, ci nu mă osândi de pacea cu turcii spre mântuirea sărmanului meu popor!" (Fulgere şi tunete.) Bogdane, turcii sunt mai credincioşi ca creştinii cuvântului dat... Ţineţi minte cuvintele lui Ştefan, care v-a fost baci până la adânci bătrâneţe... că Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu e a voastră, ci a urmaşilor voştri şa urmaşilor urmaşilor voştri în veacul vecilor... Ah!... Nimic... Bătrân, bolnav şi neputincios... Mantia asta e prea grea... So poarte altcineva mai tânăr... (Mişcare în mulţime.

Mirare.) Bogdane!... (I-o pune pe umeri.) Şi voi, mărturie a ceea ce aţi văzut, spuneţi ţării(tunetele se înteţesc) că voinţa mea e să se ungă Bogdan de când sunt în viaţă... Că voinţa mea ş-a ei a fost pururea una... (Capetele boierilor se pleacă în semn de ascultare.) Signore, dă-mi mâna.(Ştefan trage pe Bogdan spre tronul Moldovei.) Bogdane... vino... suie-te... aşează-te... pune coroana... Bine... (Îngenunche.) Doamne, binecuvântează... (Dă să-i sărute mâna.) Ah!... (Se rostogoleşte de pe treptele tronului în braţele Mariei ş-a doftorului Cesena.) MARIA: Ştefane!

DOFTORUL ŞMIL: Altfel nu s-ar fi putut.

HATMANUL ARBORE: A murit?

CLUCERUL MOGHILĂ: Cine să moară? Soarele nostru n-a apus încă!

Actul IV

O cameră a castelului. În fund, un pat de stejar cu perdele de in.

Perdelele acoperă patul. Lângă pat, o piele de urs şi două de lup. O masă.

Pe masă, felurite doftorii şi paharul de alabastru. În fundul patului Domnul nostru Isus Christos pe cruce. O uşă de paraclis. Un iconostas. În stânga, o uşă cu trei trepte şi o fereastră care se deschide în curtea castelului. Intrare în dreapta. Se crapă de ziuă. La început s-aud păsările cântând. Un scaun cu stema Moldovei în planul întâi.

 

Scena I

DOAMNA MARIA, IRINA, REVECA, OANA.

IRINA: Culcă-te, frumoasă doamnă, n-ai închis ochii toată noaptea...

REVECA: Măcar un ceas, doamnă.

DOAMNA MARIA: Să-l fi văzut, o! Irino! Cu ce foc vorbea ascunzându-şi durerile... părea un sfânt!... Câ câtă lepădare de sine şi-a scos mantia domnească şi-a pus-o pe umerii lui Bogdan... A târât pe Bogdan pe tron, a îngenuncheat, a dat să-i sărute mâna... şi s-a rostogolit... o!...

IRINA: Osteneala, măria-ta.

REVECA: De când se-ntoarse din pustia de Pocuţia...

DOAMNA MARIA: Sât... Să nu te auză că vorbeşti aşa.

OANA (se duce în vârful picioarelor la pat): Doarme domnul, doarme.

IRINA: E zobit de osteneală.

REVECA: A adormit? Se face bine.

DOAMNA MARIA: Să te-auză Maica Domnului! (S-aude gemând.

Doamna Maria se duce binişor la pat.) OANA: Doarme?

DOAMNA MARIA: Doarme, bogdaproste!

IRINA: Odihnă sufletului fără odihnă!

DOAMNA MARIA: De două nopţi n-a dormit aşa de liniştit. Cum aţipea, lega vorbe fără şir cu unele gânduri întunecate... A! paharnice, vrei ipitropie la scaunul Moldovei... Şi ieri, toată vremea cu ochii la paharnicul Ulea... O fi ceva... Ce să fie?...

REVECA: Nu e nimica...

IRINA: Ca omul bolnav...

DOAMNA MARIA (se duce la fereastră): Şi ce bucurie!... Păsările au început cu limbuţia lor... Cucul s-aude cântând... Soarele răsare aurind munţii... Cerul senin... Şi Ştefan zace... Ce nepăsare! (Plânge năbuşit).

IRINA: Culcă-te, frumoasă doamnă!

REVECA: Ei, da, da...

DOAMNA MARIA: Fie... În odaia d-alături... Rămâi tu, Oană... Cum s-o scula să-mi dai de veste... Auzi?

OANA: Da, doamnă.

DOAMNA MARIA: Mititica, cum se cunoaşte că n-a dormit... (Ies pe uşa din dreapta).

Scena II

OANA, ŞTEFAN, într-un vestmânt de borangic.

OANA: Dă-i, Doamne, somn dulce şi mai dulce, ca la un copil de ţâţă scăldat şi primenit!... Ce zile posomorâte şi ce nopţi lungi... Toată nopticica m-am rugat... Să vedem ce face... (Se duce binişor la pat şi desface perdelile.) A!...

ŞTEFAN: Ce, te-ai speriat, Oană?... Dă perdelile într-o parte...

OANA: Credeam că dormi, doamne, credeam că dormi...

ŞTEFAN: Vino-ncoa... Aşaaa... (Oana îngenunche lângă pat.) Aşaaa...

OANA: Credeam că dormi...

ŞTEFAN: Dormii, ş-am să dorm, ş-am să dorm... Doamna?

OANA: Acum ieşi. Nu crez să-şi fi scos haina... (Se scoală.) Mi-a zis s-o vestesc.

ŞTEFAN: Lasă, Oană, pe biata doamnă să se întinză oleacă... Pe doftori până i-am făcut să iasă... În curând au de lucru... Oană, ţie nu-ţi place să vorbeşti cu mine? OANA: Stăpâne...

ŞTEFAN: Nu, băbătie, nu aşa... Aci... da...

OANA: Cum vrei, măria-ta...

ŞTEFAN: Vreau să vorbim... mult... mult...

OANA: Cum vrea măria-ta, aşa vreau şi eu... Voinţa mărieitale nu-mi dă pas să voiesc altfel... Şi mi-e aşa de drag!

ŞTEFAN: Ce ţi-e aşa de drag?

OANA: Când simţ că-ţi fac plăcere... când îmi zici cum îmi zici...

ŞTEFAN: Băbătie?... Oh!... nimic...

OANA: Ah!

ŞTEFAN: Ce?... Boala mea?... Nu, n-am să mai bolesc multă vreme...

OANA: De ce?

ŞTEFAN: Cum de ce?... Nu vrei să-mi treacă?...

OANA: O! ba da!... Dar măria-ta ai zis tocmai de la lingurea... "n-am să mai bolesc multă vreme..." că... (Oana se şterge la ochi.) ŞTEFAN: Mie nu-mi plac...

OANA: Nici mie... Iacă aşa, ca o proastă...

ŞTEFAN: Î... î... Să te sărut...

OANA: Aş vrea...

ŞTEFAN: Ce?

OANA: Să te faci la loc, să-ncalici pe Voitiş...

ŞTEFAN: Da, da, pe Voitiş...

OANA: Şi să te duci, să te duci, şi să te-ntorci iarăşi biruitor ca totdeauna...

ŞTEFAN: Să mă duc, să mă duc şi să mă-ntorc iar pe Voitiş...

OANA: Iar... În fiece zi de la Dumnezeu, noi, fetele, vorbim de biruinţele măriei-tale, parcă am spune nişte basme vechi...

ŞTEFAN: Da, da... Mâna şi piciorul ăsta blestemat...

OANA: Nu zice aşa, măria-ta... De multe ori mă gândesc că de ce nu fusei eu un băiat... Nu m-aş fi dezlipit de măriata... P-un cal ca un zmeu... c-un paloş ca o limbă de foc... Şi mi-ai fi zis: Ioane... vezi bulucul¹⁸ cela? Să nu mai fie! Şi unde m-aş fi săltat în scări, şi m-aş fi făcut nevăzut, şi m-aş fi întors năduşală şi sânge, şi aş fi zis: Nu mai sunt, măriata!... Ba uneori visez... Dacă...

ŞTEFAN: Oană, ce suflet e-n tine!

OANA: Se vede că tata cine-o fi fost a fost ostaş.

ŞTEFAN (se scoală într-o rână): Da... şi ce ostaş!

OANA: L-ai cunoscut?

ŞTEFAN: Fireşte!... Era un om... de măsura mea... Cu mustăţi aduse... tocmai ca mine... Cu părul alb... Asta... nu... cu părul cărunt şi-l purta lunguleţ... ca şi mine...

OANA: Bietul tata! Şi cum a murit?

ŞTEFAN: Rănit la picior... ca şi mine... Ce fulgere...

OANA: Nu fulgeră, măria-ta...

ŞTEFAN: Ca şi mine... Dă-mi un pahar cu apă...

OANA: Mă duc s-aduc proaspătă de la izvor... (Iese prin stânga). ŞTEFAN: Şstor copii nu le-am spus... păcat!... Şi mi-e aşa de dragă ca ochii din cap... Î... Şi poate să mă duc călare pe Voitiş... E sângele meu în ea... Să-i mărturisesc barim ca-n vis, până mai e vreme... (Se aude Oana suind repede scările.) În inima mea, ca o dulce moleşeală... (Oana vine c-un urcior de argint. Ia paharul de alabastru şi toarnă de sus).

OANA: Ce rece şi limpede e!

ŞTEFAN: Limpede ca privirile tale, ca sufletul tău, ca vorbele tale... numai că privirile, sufletul şi vorbele tale sunt calde ca lumina soarelui de dimineaţă...

OANA: O! măria-ta!

ŞTEFAN: Paharul!...

OANA: Dar nu bea repede... e prea rece...

ŞTEFAN: Nu... (Ştefan bea şi începe să caşte.) Mi-e somn... Îmi cad pleoapele... Oană... (Oana vrea să tragă perdelele.) Nu... parcă aş fi un osândit... Doftorii se vede vă mi-au dat un aromitor... Du-te la fereastră, Oană... (Cască.) Deschide fereastra... Aerul bun, dimineaţa... Soarbe-l pe gură... Răsuflă bine... (Cască, se face că adoarme, apoi începe să vorbească can vis, rar şi cu glasul schimbat.) O!... Ce?... Nu vreau...

OANA (sare de la geamuri): Măria-ta!

ŞTEFAN: ...Pe valea unde se-ntinde umbra norilor ca un oghial ¹⁹...

OANA: A adormit? Aşa de repede? Ca un copil la sânul mă-sei...

Visează...

ŞTEFAN: ...Zidăria cenuşie... Departe... Castelul meu din Hârlău... OANA: L-am turburat cu vorba mea, ca o seacă... Ce să fac? Îl iubesc aşa de mult... Aş vrea să fiu pielea de urs pe care calcă, vesmintele cu care sembracă, sabia de care nu se desparte...

ŞTEFAN: ...E de mult... Nu... Răreşoaia... cânta de te slăvea cântece bătrâneşti... Tot am uitat... Peste câteva luni născu o fată... Da... eu...

Ştefan... tatăl bun al ei...

OANA: De multe ori visezi ce cu gândul n-ai gândi.

Ştefan: ...La doi ani o iau ş-o aduc la curte... Mărturisesc doamnei... Cum e ea bună... o creşte ş-o îngrigeşte ca pe copilul ei...

OANA: Ce Dumnezeu! (Să uită lung la Ştefan). Răsuflarea grea...

Doarme...

ŞTEFAN: ...N-a înţeles... De unde?... Se face mare... Ochii verzi, părul rotunjit pe spate şi galben ca spicul copt... Oana!...

OANA: Poruncă, măria-ta! O! cum mi se bătu inima! Îmi vine să-l deştept. Mâinile mi s-ar topi ca ceara... În vis multe spune omul... ŞTEFAN: ...Mângâierea mea... Rodul meu din urmă... Visul meu... Căci nu i-am spus... Poate să mor...

OANA (se închină): Ferească Maica Domnului de jaful tătarilor şi de moartea voievodului nostru!

ŞTEFAN: ...Pe umărul stâng are un luceafăr... semn că este ea...

OANA: Doamne!... Doarme... Visul lui mă arde... Mâna dreaptă îmi furnică... Ochii verzi, părul rotunjit, doi ani, creşte la castel, nu i-am spus... E vis?... N-am voinţă... Şi-n vis vorba lui e poruncă... Să caut... să mă uit... Ah! rupeţivă, încheietori, dacă nu vă desfaceţi... Oh! D-aia îl iubeam, nu ca roabă, ci ca copil!... (Ş-acoperă ochii şi plânge năbuşit.) ŞTEFAN: Î... î... î...

OANA: Ce, măria-ta?

ŞTEFAN: Ah! ce vis frumos... ş-odată într-unul urât!... Cum mi se bate inima... apă... apă...

OANA: Apă, doamne! Bea apă, să-ţi treacă!

ŞTEFAN: Oană, Oană! Vino încoa, aici... (Îi ia capul în mâini, o priveşte ţintă şi lung ş-o sărută de mai multe ori, pe păr, pe obraji, pe frunte.) Ai înţeles, Oană?...

OANA: Da, măria-ta! (Îi curg lacrămile.) ŞTEFAN: Nu plânge...

OANA: Nu plâng... Sunt fericită şi nefericită... Fericită de vis, nefricită că suferi aşa de mult...

UN CURTEAN: Rareş vrea să intre cu d-a sila... I-am spus...

Scena III

ŞTEFAN, OANA şi PETRU RAREŞ, prăfuit şi noroit.

PETRU RAREŞ (vine din stânga): Doamne!

ŞTEFAN: O! Rareş, eşti ca un câine scăpat din jujău... O! ho!

PETRU RAREŞ: M-a dus iubirea ca vântul şi m-a întors grijea ca gândul.

Am trecut râuri iazuri, mocirle, viroage. Nam ocolit nici deal, nici vale. Mi-a plesnit calul, am prins altul... Al cui o fi? Nu ştiu. Ş-am ajuns.

ŞTEFAN: Tot?

PETRU RAREŞ: Tot, măria-ta!... Oană, să mă iubeşti ca pun frate.

OANA: Cum ţi-am spus, Rareş.

PETRU RAREŞ: C-a p-un frate bun, din aceeaşi mamă şi din acelaşi...

OANA: Cum?

PETRU RAREŞ: Din aceeaşi mamă...

OANA: Da, frate... (Se îmbrăţişează.)

ŞTEFAN: Două ramuri ale aceluiaşi stejar bătrân! Rareş, grozav te aşteptam... Ai! ai!...

OANA: Ce?

ŞTEFAN: Nimic... (lui Rareş) Na. Ia cartea asta. Bag-o în sân. Ia seama la pecetie. Pune caii la un olac ²⁰. Alege unul bine ferecat. Şi la drum. Zi şi noapte. Schimbă caii din popas în popas. Şi să nu te opreşti decât în Ţarigrad. Acolo so dai în mână marelui vizir. Şi să vesteşti tuturora să nu uiţi pe Ştefănel al răposatului Alexandru că ieri am pus pe Bogdan în scaunul Moldovei şi azi, 2 iulie, se strâng glasurile ţării să-l aleagă şi mitropolitul Gheorghe să-l ungă.

PETRU RAREŞ: Da?

ŞTEFAN: De ce te uiţi aşa?

PETRU RAREŞ: Poi...

ŞTEFAN: Poi?

PETRU RAREŞ: Măria-ta...

ŞTEFAN: Nu vezi suflarea mea? Nu simţi încheieturile mele?... Cum să le simţi... Ai!... Ai auzit pe Ştefan văietânduse vreodată?

PETRU RAREŞ: Nu, măria-ta...

ŞTEFAN: L-ai văzut vrodată lungit în pat?

PETRU RAREŞ: Nu, măria-ta...

ŞTEFAN: Mi-a venit veleatul... O tărie mai am: să nu-mi ascunz sfârşitul... (Oana plânge năbuşit.) Ah! Oană, Oană... vino încoa... trăieşte trăieşte moş Ştefan... Rareş, ca vântul! PETRU RAREŞ: Ca vântul!

 

 

 

 

Scena IV ŞTEFAN, OANA, un PIETRAR.

UN CURTEAN: Meşterul pietrar...

ŞTEFAN: Cine?... Să intre... Piatra care s-acopere ce a mai rămas din deşărtăciunea omului...

OANA: Deşertăciunea omului?

ŞTEFAN: Deşărt ca merticul cu boabe când ai golit merticul...

OANA (se sileşte ca să-l înţeleagă): Când ai golit merticul?

ŞTEFAN: N-ar fi totuna... Sunt deşert, dar de deşertăciuni niciodată nam fost plin.

MEŞTERUL PIETRAR: Doamne, iacă ce-am făcut! (Desfăşură un pergament.)

ŞTEFAN: Tu?

MEŞTERUL PIETRAR: Din câte mi-ai spus, măria-ta.

ŞTEFAN: Slovele prea mari şi prea mic chenarul.

MEŞTERUL PIETRAR: Să sporesc chenarul.

ŞTEFAN: Piatra e mărginită de... (Ş-arată.) Dacă sporeşti chenarul în măsura slovelor ca să măreşti... (pe furiş de Oana) tocmai când... ai!... se micşorează... Să se ducă din el ceea ce a fost silnic cuprins şi abia aşteptată să izbucnească slobod... el... ai...! dar nu eu... Dacă măreşti piatra, se supără cei din dreapta şi cei din stânga... Acolo sunt toţi deopotrivă...

OANA: Cine se supără?

ŞTEFAN: Meştere, păstrează măsura. N-am vrut un lucru uimitor, ci cumpănit. Nu-ţi dau pe mână sufletul, ci trupul. (Meşterul pietrar iese prin stânga.)

OANA: Trupul?

ŞTEFAN: Cum? Să-i dau lui să-mi împodobească sufletul?

OANA: Sufletul? Dar ce om ar mai născoci când Dumnezeu n-a mai avut ce dărui?

ŞTEFAN: Taci... Simt ce e durerea...

Scena V

ŞTEFAN, DOAMNA MARIA, îmbrăcată în alb, şi OANA.

DOAMNA MARIA (vine din dreapta): De mult te-ai deşteptat? M-ai păgubit într-o clipă cu ce nu mi-ar da veacurile...

ŞTEFAN: Care veacuri, buna mea Marie? Ale trecute sau ale ce vor veni? Din ale trecute ai ieşit, nu puteai pierde din ceea ce n-ai învăţat. Cele viitoare? Care înţelept nu va zice cu ecleziasticul: o sută de ani ca ziua de ieri? Oană... un pahar de apă... o... o... o!... Aşa-mi placi, Mario!

DOAMNA MARIA: Ce te-a durut, măria-ta?

ŞTEFAN: Pe mine? Tot... Pe mine? Nimic.

DOAMNA MARIA: Ţi-e cald?

ŞTEFAN: Nu.

DOAMNA MARIA: Ţi-e frig?

ŞTEFAN: Nu.

DOAMNA MARIA: Cum te simţi?

ŞTEFAN: Ca doi oameni care ar ieşi din acelaşi om. Unul rănit, celălalt mândru. Mi-e milă de cel rănit, mă duc după cel mândru...

Scena VI

Cei de sus. Hatmanul ARBORE, postelnicul TOADER vin din stânga.

HATMANUL ARBORE: Ce mai faci, măria-ta?

ŞTEFAN: Ce mai face paharnicul Ulea?

HATMANUL ARBORE: El? sănătos.

ŞTEFAN: Adevărat? E mai bolnav ca mine.

POSTELNICUL TOADER: Mai mult se făcea...

ŞTEFAN: Ieri? Nu se făcea, se pregătea să facă... Umbla încet să nu-l simţă nimenea... Cum vi se pare vorba lui?

HATMANUL ARBORE: Nu i s-aude glasul. Şopteşte, nu vorbeşte.

ŞTEFAN: Şi ce şopteşte?

HATMANUL ARBORE: Nimicuri.

OANA: Nimicuri?

ŞTEFAN: Dar ce şopteşte, Oană?

OANA: Ştiu eu, măria-ta?

ŞTEFAN: Fireşte că tu nu ştii, cum e firesc să ştie portarul Sucevei...

HATMANUL ARBORE: Ce să ştiu, măria-ta?

ŞTEFAN: Luaţi seama la Ulea, la Drăgan şi la Stavăr... Bogdan ce face? POSTELNICUL TOADER: Împotriva voinţei lui, ceea ce ia poruncit măria-ta. Scrise lui Vladislav.

ŞTEFAN: Eu nu dau porunci domnului meu...

DOAMNA MARIA: Dar fiului tău?

ŞTEFAN: Până ieri, el asculta, de ieri încoa eu ascult...

POSTELNICUL TOADER: Au să vie doftorii, măria-ta.

HATMANUL ARBORE: Şi noi...

ŞTEFAN: O să s-adune ţara, şi voi slujiţi domnului, nu omului, lui Bogdan, nu lui Ştefan... Să nu se ţeasă vro urzeală...

HATMANUL ARBORE: Împotriva cui?

ŞTEFAN: Împotriva voinţei mele de când eram domn...

HATMANUL ARBORE: Voinţa ta, doamne? Ca apele Ceahlăului când se umflă primăvara. Ce zăgaz n-ar rupe? Cine să puie piepturile?

ŞTEFAN: Ulea... Drăgan... Stavăr...

HATMANUL ARBORE: Dar n-a ruginit sabia care a slujit lui Ştefan! ŞTEFAN: Ho! domol, Arbore... domol... Vârâţi-vă printre cei ce se adună şi spuneţi că voinţa mea e să nu curgă sângele pe locaşul meu ohavnic ²¹...

(Ies Arbore şi Toader prin stânga.)

OANA (lui Arbore): Temeţi-vă de oamenii care şoptesc.

Scena VII

ŞTEFAN, DOAMNA MARIA, OANA, clucerul MOGHILĂ, doftorul

CESENA, doftorul KLINGENSPORN şi doftorul ŞMIl cu nişte legături în mână. Toţi intră prin dreapta.

ŞTEFAN: Sunteţi câteşitrei? Să cunoaşte că v-aţi culcat târziu...

DOFTORUL ŞMIL: Şi după ce s-ar cunoaşte, măria-ta?

ŞTEFAN: Ochii traşi... o! o! o!... Şmil... parcă un zugrav ţi-ar fi încondeiat chipul... Ca un mucenic...

DOFTORUL ŞMIL: Ca un mucenic? Eu? Ca un mucenic?

CLUCERUL MOGHILă: La măria-ta, nu se cunoaşte.

ŞTEFAN: Nu se mai cunoaşte... Nu te gândi la zilele dacuşi, ci la întruchipările de mai nainte...

CLUCERUL MOGHILă: Totdeauna, ai fost ca totdeauna!

ŞTEFAN: Acu, ca niciodată... Şmil, dar ce sunt faşele acelea?

DOFTORUL ŞMIL: Astea? Pentru un copil sau pentru un om mare...

ŞTEFAN: A?... Pentru un bătrân căzut în copilărie... A?

DOFTORUL ŞMIL: Care bătrân? Care copil?

ŞTEFAN: Ho! Şmil... uită-te bine...

DOFTORUL ŞMIL: Iacă mă uit...

ŞTEFAN: Şi nu-i vezi?

DOFTORUL ŞMIL: Ce să văz?

ŞTEFAN: N-ai dormit bine, Şmil...

OANA (nemaiputându-se stăpâni, cade în genunchi): Măriata...

ŞTEFAN: Iacă bătrânul... Iacă şi copilul... Un copil parcă ar fi al meu... parcă... (Îi bagă mâna prin păr.) De mătase... învolt... ca un fum cald prin care ar trece razele soarelui...

OANA: Şi ce vor doftorii, măria-ta?

ŞTEFAN: Vor să te sărut... (O sărută.) Nu-i aşa Şmil?

DOFTORUL ŞMIL: S-o săruţi? La asta mă gândeam!

ŞTEFAN: Mario... Oană... (oftează lung)... ieşiţi... Vă chem eu...

DOAMNA MARIA: Ah!

OANA: Cum oftă, milostivul...

Scena VIII

ŞTEFAN, clucerul MOGHILă, doftorul KLINGENSPORN, doftorul ŞMIL.

ŞTEFAN: Gata?

DOFTORUL CESENA: Şi, ilustrissime.

DOFTORUL ŞMIL: Gata?... Aproape gata... Dacă mi-ai da voie... să stai aşa... cu faţa în jos... Aşa. Şi dacă mi-ai da voie, să trec pe sub măria-ta faşa asta...

ŞTEFAN: O! ho! ho!... Dacă mi-ai da voie, ş-un laţ de gât... Glumiţi, Şmil...

DOFTORUL ŞMIL: Să glumim? E vreme de glumă? Şi cu măria-ta? ŞTEFAN: Desfă, Şmil! Ştefan al Moldovei n-are nevoie să fie legat! (Doftorul Klingensporn aduce un mangal. În foc, fiare cu mânerul de lemn.)

DOFTORUL ŞMIL: Să fie legat? Dar când vom trece cu para focului în sus şi în jos, ca să ardem bine... Cum să nu sară-n sus măria-ta? ŞTEFAN: Vreau! (Doftorul Şmil îi desface legăturile. Ştefan îşi întoarce privirile spre icoană.)Vedeţi?... Nici o legătură... A răbdat piroanele... A ridicat ochii-n sus şi-a zis "Iartă-i pe ei, Doamne, că nu ştiu ce fac!" Şi el a răbdat pentru alţii, şi eu să nu rabd pentru mine? (Se închină, apoi se aşează cu faţa în jos.)

CLUCERUL MOGHILĂ: O!

ŞTEFAN: Aide! (Scena se petrece după perdele.) DOFTORUL KLINGENSPORN: Acum încleştează mâinile.

ŞTEFAN (în torturi): Otce naş ije esi na nebeseh²²...

Tatăl nostru carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele tău... Vie împărăţia ta... fie voia ta... precum în cer şi pre pământ... Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi... Şi ne iartă nouă datoriile noastre, precum şi noi iertăm datornicilor noştri... Şi nu ne duce pre noi întru ispită... ci ne izbăveşte de cel viclean... Că a ta este împărăţia şi puterea...

şi mărirea... şi mărirea... şi slava în veci... şi puterea...

CLUCERUL MOGHILĂ: O! părintele nostru!

ŞTEFAN: ...Şi ne izbăveşte de cel viclean...

DOFTORUL ŞMIL: O! minunat om!

DOFTORUL CESENA: Gesù Maria!

ŞTEFAN (se aude ca din depărtare): Petru Aron... la Răuseni... întinse cursă fratelui său, tatălui meu Bogdan... Şi când îl străpunse, Bogdan îi zise... Câine, ce-ai făcut pe fratele tău... Şi când îşi dete sufletul strigă... a! a! o! o!

Scena IX

Cei de sus, DOAMNA MARIA, OANA, IRINA, REVECA vin din dreapta.

La intrarea din stânga apare o clipă paharnicul ULEA şi stolnicul DRĂGAN.

DOAMNA MARIA: Ştefan... ce e, Ştefane?...

OANA: Măria-ta... Ce e, măria-ta?

PAHARNICUL ULEA: Ca şi mort... la lucru...

DOAMNA MARIA: E cald... (Îi pipăie mâinile şi le sărută.) N-a murit...

OANA (doftorilor): Nu e aşa că nu moare, că nu moare... DOFTORUL ŞMIL: Nu moare... Are atâtea puteri... Aşa un suflet, Doamne...

DOAMNA MARIA: Cum îi picură năduşelile pe pernă... Ce mult a suferit... (Reveca şi Irina, la iconostas, zic rugăciuni.) DOFTORUL ŞMIL (lui Klingensporn): Ai ars tot? DOFTORUL KLINGENSPORN: Tot ce era de ars.

DOFTORUL ŞMIL: Scapă... (Doftorul Klingensporn şi doftorul Cesena dau din cap.) Ce? Nu?

DOFTORUL CESENA: Si, signore.

DOFTORUL ŞMIL: Când s-o deştepta... oleacă de vin... (Oana se repede şi aduce vin.) Aşa, un vin tare, să puie la inimă...

DOFTORUL KLINGENSPORN: Şi linişte, linişte... Dumnezeu va face şi minunea asta...

OANA (turnând vin în paharul de alabastru, îi tremură mâna): E cotnar... d-ăl care-i place măriei-sale... (S-aude tumultul în depărtare.) DOAMNA MARIA: Tocmai acum? Mâine nu s-ar putea?

CLUCERUL MOGHILĂ: Cum? Să ieşim din cuvântul lui?... Unde se află...

DOAMNA MARIA: Ce strigă?

CLUCERUL MOGHILă (ascultă): Nu s-aude.

ŞTEFAN (în toropeală): Mai repede... arde... o! o! flăcări...

DOFTORUL ŞMIL: Unde e paharul?

OANA: Iacătă-l!

ŞTEFAN (se mişcă): Ce foc! o! o! (Tumultul s-aude din când în când.) DOAMNA MARIA: Foc nestins!

ŞTEFAN (se întoarce, deschide ochii, se uită la toţi): Maria... Oana...

Şmil... N-am murit?

DOAMNA MARIA: Nu... nu... (Plânge şi-i sărută mâinile.) ŞTEFAN: Atunci, de ce plângi?

DOFTORUL ŞMIL: Măria-ta, niţel vin...

ŞTEFAN: Şmil... (Un zâmbet dureros. Soarbe vinul.) Aaah! Dar ce mă arde aşa? Că bine ziceţi... Ce e focul ăsta pe lângă focul de pe inima mea... Ia! (S-aude tumultul mai limpede.) Ce?... N-auz bine? Ba, auz... Ce strigă?

CLUCERUL MOGHILĂ: Aleg pe Bogdan, măria-ta.

ŞTEFAN: Î... î... î... Parcă ş-un alt nume... Nu strigă toţi la fel... Cine să trăiască? (Se scoală pe jumătate.) Cine să trăiască?... Ştefan? Eu? Fiul cui?... Nepotul cui... Moghilă, vezi ce strigă...(Moghilă se duce la fereastră şi se întoarce schimbat la faţă.) Spune-mi vorba care ar ucide pe oricare altul în locul meu... Ce?...

CLUCERUL MOGHILĂ: Nedesluşit... Mă repez să aflu... (Iese repede prin stânga.)

DOFTORUL KLINGENSPORN: Orice mişcare...

DOFTORUL ŞMIL: E moartea!

DOAMNA MARIA: Auzi, măria-ta!

ŞTEFAN: N-auz... S-a potolit... Iar încep?... A... a... a... a!... (S-aude glasul lui Ulea cerând domn pe Ştefăniţă.) Daţimi... ah!... daţi-mi... DOFTORUL ŞMIL: Ce faci... (Toţi îl înconjoară d-aproape.) DOFTORUL CESENA: Nu!

DOAMNA MARIA: Nu!

OANA: Ah! nu!

REVECA: Nu!

IRINA: Nu!

DOFTORUL KLINGENSPORN: A! nu!

ŞTEFAN: Toţi, duşmani?... Şi tu, Oană?... (S-aude din nou strigând pe

Ştefăniţă. Se ridică în picioare.)

DOAMNA MARIA: Nu... nu te duce...

ŞTEFAN: Tu să schimbi ce-mi este scris... Oană! sabia... sabia... c-am să judec!... (Oana îi dă sabia.) Ştefan, nu Ştefăniţă... Viu, viu, numaidecât! O! ho! ho! să se împlinească legea!... (Ştefan pleacă repede şi, şchiopătând mai greu, iese prin stânga.)

DOAMNA MARIA (târându-se în genunchi): Ah! nu! nu te duce! (Se ridică în picioare şi fuge la fereastră.) A!... se duce ca un vifor... Ca un taur îndârjit în mijlocul mieilor!

DOFTORUL ŞMIL: S-a sfârşit! Păcat!

DOAMNA MARIA: Ah! Doamne!

OANA: N-a picat?

DOAMNA MARIA: Da... păcătosul...

OANA: Un munte i-ar fi stat în faţă!

DOAMNA MARIA: Spune poporului ceva... (S-aude: "Să trăiască Bogdan!") Se cutremură... Se întoarce... Vine... (Toate izbucnesc în plâns.)

Scena X

ŞTEFAN se opreşte pe treptele intrării, cu părul în neorânduială, tulburat, ca un halucinat. De pe sabie curge sângele. Toţi fac câţiva paşi spre el şi se opresc încremeniţi de durere şi de spaimă.

ŞTEFAN: O! cine vrea pe Ştefăniţă, nepotul răposatului domn al Moldovei?... Cine a zis că sunt bătrân şi bolnav?... Pe Ulea l-am măsurat cu privirea... Murise înainte d-a-l izbi!... Picăturile astea sunt calde... În fiece ostaş e o fiară!... Iatăl... Pândeşte călare... Calul îi tremură şi joacă... Bagă pintenii pân la rădăcină... Chiuie de-nfioară valea Racovăţului... Unde e mai greu, acolo cade... Un leu în mijlocul dihorilor... Zboară capetele până nu mai simte mâna din umăr... Când mă văzu, îşi cuprinse faţa cu amândouă mâinele, şi eu cu amândouă o învârtii, şi trecu prin el ca printr-un aluat ce se dospeşte... Dumnezeu să-l ierte... Dumnezeu?... Dar cine e de vină? Io, Ştefan voievod, am suit pe Bogdan pe tron... Io, Ştefan voievod, i-am aşezat cu mâna mea coroana strămoşilor mei... El fu de faţă şi văzu ce vreau eu, şi tot sfatul, şi toată ostăşimea... Sufletu-mi nu vrea, şi ca un scos din fire se aruncă în sabia mea... Cine e de vină?... Se cutremura Moldova şi-o prăpastie se deschise... Şi cu acest sfânt oţel oprii cutremurul şi umplui prăpastia! (S-aude: Să trăiască domnul Bogdan!) Î... î... î... Da...! S-a împlinit legea! (Scoboară treptele şi aruncă sabia.) Ţi-ai împlinit menirea ca şi mine! Maria... Oana... Răsuflarea... (Cade pe braţele lor şi-l duc pe scaunul cu stemă.) Deschideţi geamurile... Apă... (Oana îi dă apă în paharul de alabasru.)

DOAMNA MARIA (covârşită de durere): Măria-ta, să te odihneşti!

ŞTEFAN: Mă voi odihni...

DOAMNA MARIA: Bogdan e domn... Uită tot...

ŞTEFAN: Voi uita tot... nu-mi voi aduce aminte de nimic... (Suflă greu. Pipăie pe Maria şi pe Oana.) Să dăruiţi paharul acesta Mânăstirei Putna... Nu vine...? Mai iute...

DOAMNA MARIA: Cin să vie, măria-ta?

ŞTEFAN: Nu, doamna aceea înfăşurată în negru... Ea o să vie mai degrab decât am dori-o... Poftim... Te-am privit datâtea ori în faţă... Nu mi-e frică de tine... (Sughiţă.) A! ci vin o dată, Bogdane, că nu pot...

(S-aude la intrare: Să trăiască vodă Bogdan! Năvălesc Bogdan, hatmanul Arbore şi toţi ceilalţi pârcălabi şi Sfatul domnesc, ostaşi,

popor, şi cad în genunchi.)

BOGDAN: A! Măria-ta!

ŞTEFAN: E... (Sughiţă.) E... mă-ri-a-ta!... Frig... frig... (Se uită la doamnă, apoi se uită lung la Oana.) Mai bine... (Sughiţă.) Mă... voi... odihni... (Se întinde în şira spinării. Face cruce.) O... o... o...

Moldova... (Îi cade capul pe pieptul Oanei.)

(Din mulţime s-aude un geamăt lung.)

Cortina